Anatomia unui eşec – M10 (ep.1)

5 august 2014 – Doamna M îşi anunţă candidatura la funcţia de preşedinte al României. Sunt de-a dreptul entuziasmat! Aşteptasem cu mare nerăbdare acest anunţ. (comentariul meu dinaintea anunţului – iniţial, imediat după apariţia acestui articol, întreaga arhivă a blogului MM a fost ştearsă, şi a fost ulterior pusă înapoi, abia după ce am sesizat asta pe Facebook)

First Contact
8 august 2014 – în urma unui mail trimis către adrese oficiale de europarlamentar ale Doamnei M, prin care atenţionam, cu mare îngrijorare, că formularul electronic de înregistrare a voluntarilor nu funcţionează, primesc un răspuns chiar de la Doamna M. Îmi mulţumea pentru informaţie şi îmi punea la dispoziţie adresa personală de email şi numărul de telefon, rugându-mă să vin şi în continuare cu orice observaţie sau sugestie aş avea.

O întâlnire de gradul 5
10 august 2014 – reuşesc să obţin prima întâlnire face to face cu Doamna M. Îi solicitasem această întâlnire pentru a-i prezenta două sugestii legate de campania electorală. Nu-mi venea să cred că reuşisem s-o obţin aşa de repede!
M-a chemat pe terasa de la Green Hours, urmând să vorbim pe drum către următoarea întâlnire programată. Era la o masă cu Sebastian Lăzăroiu, Mihai Poliţeanu şi încă vreo două persoane pe care nu prea mi le mai amintesc (parcă Marilena Stancu). Discutau aprins, despre campanie probabil.
Am aşteptat răbdător cca. o jumătate de oră, la câteva mese distanţă. Când au terminat discuţia m-am urcat în maşină cu Doamna M pe bancheta din spate, în vreme ce Mihai Poliţeanu se afla la volan. Aveam la dispoziţie 10-15 minute până să ajungem la destinaţie.

Prima sugestie pe care i-am făcut-o Doamnei M se referea la încercarea de a impune ca temă de campanie transparenţa, cu accent deosebit pe transparenţa finanţării campaniei. Concret, îi propuneam să urmeze exemplul de succes al partidului ceh TOP 09 şi să publice pe site, în timp real, toate finanţările primite, precum şi o evidenţă a cheltuirii acelor bani.
Doamna M mi-a răspuns că nu se poate face asta, fiindcă oamenilor sau firmelor care o susţin, le-ar fi teamă şi n-ar mai finanţa-o. Mi-a mai argumentat totodată că asta n-ar avea niciun efect, fiindcă oricum e obligaţie legală ca, după campanie, fiecare candidat să facă public un raport detaliat al veniturilor şi cheltuielilor electorale.
Fiind de formaţie matematician, am observat imediat contradicţia logică a celor două argumente. Adică, de ce le mai era teamă finanţatorilor de transparenţă, din moment ce oricum se va publica totul după campanie?! N-am mai avut însă timp să continui pe acest subiect, ajunsesem deja la destinaţie.

Pentru cea de-a doua sugestie cu care veneam, am apucat să menţionez doar titlul, lăsându-i în schimb Doamnei M o hârtie unde detaliam ambele propuneri. Era vorba de ceva mai complex, legat de pericolul instaurării cleptocraţiei, cu referinţe la lovitura de stat din 2012 şi la situaţia de atunci din Ucraina.
Răspunsul pe fugă al Doamnei M a fost că cei care-o consiliază îi spun să nu mai folosească nici măcar termenul „onest”. Să spună „cinstit”, ca să înţeleagă oamenii. Dar să le mai vorbească şi de „cleptocraţie”?! Am rămas fără replică.

Au urmat pentru mine 2 luni de implicare în precampanie, la firul ierbii, ca simplu voluntar.

„Recompensa”
8/9 octombrie 2014 – primesc de la cineva din echipa de campanie o invitaţie de-a dreptul surprinzătoare. Mi se propunea o călătorie pentru trei zile la Bruxelles. Absolut totul era gratuit – transport cu avionul, cazare la un hotel din centrul Bruxelles-ului, vreo 2 mese pe zi etc. Inclusiv diurnă!
Iniţial am crezut că-i o glumă proastă. Cum adică să mi se ofere toate astea gratis?! Ca ce chestie, şi pe banii cui?!
Mi s-a explicat apoi că fiecare europarlamentar poate invita anual un număr de persoane (peste 100, dacă nu mă-nşel) pentru a-i informa în legătură cu structura instituțiilor europene. Totul pe banii contribuabilului european, desigur. Doamna M alesese să le ofere acest „bonus” celor din echipa de campanie şi voluntarilor cei mai activi.
Vă spun sincer că nu aveam nici timp şi nici prea mare chef să plec într-o astfel de vizită – eram într-o perioadă destul de încărcată la firmă. Mi s-a făcut însă o ofertă pe care n-am putut-o refuza: „Discuții cu d-na europarlamentar Monica Macovei referitor la campania electorală”
De mai bine de două săptămâni tot încercam să găsesc o modalitate să-i pot vorbi Doamnei M. Mi se părea că se fac greşeli destul de mari în campanie şi vroiam să vin şi eu cu câteva sugestii de îmbunătăţire. În special eram exasperat de platitudinea mesajului de campanie pentru care tocmai aflasem că s-a optat (Macovei, mai bună decât ei) şi încercam din răsputeri să-i aduc în atenţie Doamnei M această eroare (nu era doar opinia mea, ci a multor voluntari). Ocazia asta era perfectă pentru a-i putea vorbi, aşa încât am acceptat invitaţia.

O „dezbatere” în Parlamentul European
16 octombrie 2014 – în sfârşit, grupul nostru de „vizitatori” reuşeşte să se întâlnească cu Doamna M chiar în sala de şedinţe a Parlamentului European, în ultima zi în care ne mai aflam la Bruxelles. Fusesem la un pas de a rata întâlnirea asta, fiindcă Doamna M pierduse avionul şi sosise cu o zi întârziere.
După explicaţiile (care mi s-au părut interminabile) despre instituţiile europene, Doamna M a ajuns în sfârşit şi la subiectul pentru care bătusem atâta drum. Mai aveam cam o oră până la plecare, dar era suficient.
Instalaţi confortabil în fotoliile de europarlamentari, am început discuţiile despre campanie, dar aproape totul se referea la chestiuni practice – câte geci să se cumpere, cine şi la care Decathlon să le rezerve, unde se face inscripţionarea etc etc. Cu greu am reuşit să aduc în discuţie subiectul mesajelor către electorat. Am sugerat că poate ne-ar trebui un slogan mai bun, care să transmită un mesaj clar, chiar şi celor care n-au auzit până acum de MM. S-au făcut câteva propuneri de la cei prezenţi pe care le-am notat, după care  Doamna M m-a desemnat să mă ocup de strângerea propunerilor de la voluntari şi a trecut la alt subiect. Reuşisem (credeam eu) să obţin 2 elemente importante: o reevaluare a sloganului şi utilizarea inteligenţei colective ca mod de abordare.

Crowdsourcing inutil
17 octombrie 2014 – cum m-am întors în ţară, am şi lansat cererea pentru idei de slogan către toţi cei implicaţi şi ale căror adrese de email le aveam (cca 100 de persoane) – voluntarii din Bucureşti şi coordonatorii din ţară (pe care-i rugam să colecteze la rândul lor idei şi de la voluntarii pe care-i coordonau).
Câteva ore mai târziu însă, soseşte un email din partea echipei de campanie prin care eram anunţaţi că sediul e plin (deja!) de afişe şi flyere şi eram invitaţi să participăm în ziua următoare atât la filmarea a vreo două spoturi, cât şi la preluarea pentru distribuire a materialelor de campanie.
Şi atunci, oare de ce mai fusesem pus să centralizez idei pentru slogan, din moment ce afişele erau deja gata?!

Primul semnal de alarmă
18 octombrie 2014 – ajuns la sediu sunt avertizat de Alina, coordonatoarea voluntarilor pe București, că are o problemă cu mine şi că urmează să vorbim la final.
Am început să încărcăm afişe în maşinile care urmau să le distribuie în ţară. Toate erau cu sloganul „mai bună decât ei”.
A urmat apoi un fel de şedinţă în care fiecare şi-a ales o zonă în care să lipească afişe. Eu le-am spus că, din păcate, nu mă pot ocupa de aşa ceva. Ştiam ce implică un asemenea angajament, mai făcusem asta în ’92 pentru Emil Constantinescu, iar acum nu mai dispuneam de timpul necesar. E-adevărat că luasem parte şi la acţiuni pe teren  (strângere de semnături, flashmob etc.), dar în mod sporadic, în limita timpului disponibil. În plus, trebuie să recunosc şi faptul că nici nu credeam în eficienţa sloganului de pe aceste afişe (care mai şi urmau să fie lipite doar la panoul de afişaj) într-atât încât să-mi las baltă toate obligaţiile profesionale şi personale.
(Retrospectiv privind lucrurile, mi-am dat seama că poate şi asta a amplificat reacţia dură care a urmat din partea Alinei. Considera probabil că prin vizita la Bruxelles, fusesem „plătiţi” şi în avans, iar acum trebuia să prestăm, nu-i aşa?)

Aşadar, după şedinţă am rămas cu Alina să-mi spună despre ce era vorba. Chiar eram curios să aflu. Ce a urmat a fost un adevărat şoc.
S-a năpustit asupra mea extrem de nervoasă, reproşându-mi în principal că am spus la Bruxelles că sloganul lor e prost. Am încercat să-i explic că, într-adevăr, nu mi se pare cea mai bună variantă, dar că am venit cu o propunere constructivă în acest sens, de a strânge sugestii de la voluntari. Însă n-a mai vrut să m-asculte. A început să ţipe la mine şi a sfârşit prin a mă da efectiv afară din sediu (!!!). Am vrut să-i replic şi să-i atrag atenţia că n-are niciun drept să facă asta, fiind voluntar ca şi mine, dar tocmai intrase o persoană străină, aşa încât, din decenţă, m-am oprit şi am părăsit sediul de campanie.

Am plecat spre casă năucit de lovitura neaşteptată pe care tocmai o primisem.
Ştiam, desigur, că “deţinerea puterii corupe inevitabil raţiunea“ (ăsta-i şi unul din motivele pentru care susţin cu tărie modelul Democraţiei Directe). Totuşi, nu m-am aşteptat să se întâmple chiar şi la nivelul voluntarilor, şi mai ales, nu aşa de repede.

Pentru mine, perioada romantică a campaniei se încheia aici.